PENES CURCANUL (1854-1932)

PENES CURCANUL EROU AL ROMANIEI (POEZIE PREDATA LA SCOALA SUB OCUPATIA RUSEASCA ANII 1950)

Peneș Curcanul, pe numele său real Constantin Țurcanu (n. în Vaslui 1 martie 1854 – 15 noiembrie 1932?), este numele unui erou al Războiului de Independență din 1877, fost sergent în Regimentul 13 Dorobanți.[1] Țurcanu a participat ulterior ca voluntar în al Doilea Război Balcanic și în Primul Război Mondial, deși avea o vârstă înaintată. Constantin Țurcanu, s-a nascut în Principatul de atunci al Moldovei, la 1 martie 1854, în ținutul Vasluiului, fiind singurul copil al lui Gheorghe Țurcanu și Mariei. La vârsta de 7 ani, părinții l-au dus la Huși la niște rude mai înstărite. Aici a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care știa să scrie și să citească. La 15 mai 1875 a intrat în rândurile Regimentului 13 Dorobanți, iar la începutul războiului avea gradul de caporal, iar în august 1877 a ajuns sergent. Constantin Țurcanu a fost veteranul a patru campanii purtate de armata română: Războiul de Independență 1877 – 1878, Al Doilea Război Balcanic, 1913, Primul Război Mondial 1916 – 1918 și campania din Ungaria, 1919. În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independență (1877- 1878) și Primul război mondial (1916- 1918), a fost construit în anul 1934 Mausoleul Peneș Curcanul, situat în Vaslui, în cimitir, realizat din marmură, piatră și bronz. Este opera sculptorului I. Scutari și a meșterilor italieni Luise Severiano și Victor Bibuitto. În partea centrală se află crucea memorială a eroului Peneș Curcanul.

Vasile Alecsandri (1821-1890) Peneş Curcanul Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Români de viţă veche, Purtând opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani Un hâtru bun de glume, Noi am schimbat lângă Balcani Porecla în renume! Din câmp, de-acasă, de la plug Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug Sărmana, scumpa ţară. Aşa ne spuse-n graiul său Sergentul Mătrăgună, Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Ne-am dus cu voie bună. Oricine-n cale ne-ntâlnea Cântând în gura mare, Stătea pe loc, s-ademenea Cuprins de admirare; Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă? Noi răspundeam în hohot: „Ba, Zburăm la luptă cruntă!” „Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!” Ziceau atunci bătrâni, femei, Şi preoţi, şi copile; Dar cel sergent făr’ de musteţi Răcnea: „Să n-aveţi teamă, Românul are şapte vieţi În pieptu-i de aramă!” Ah! cui ar fi trecut prin gând Ş-ar fi crezut vrodată Că mulţi lipsi-vor în curând Din mândra noastră ceaţă! Priviţi! Din nouă câţi eram, Şi cu sergentul, zece, Rămas-am singur eu… şi am În piept inima rece! Crud e când intră prin stejari Năprasnica secure, De-abate toţi copacii mari Din falnica pădure! Dar vai de-a lumii neagră stea Când moartea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea Şi când securea-i coasă! Copii! aduceţi un ulcior De apă de sub stâncă, Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adâncă. Ah! ochii-mi sunt plini de scântei Şi mult cumplit mă doare Când mă gândesc la fraţii mei, Cu toţi pieriţi în floare. Cobuz ciobanu-n Calafat Cânta voios din fluier, Iar noi jucam hora din sat, Râzând de-a bombei şuier. Deodat-o schijă de obuz Trăsnind… mânca-o-ar focul! Retează capul lui Cobuz Ş-astfel ne curmă jocul. Trei zile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată, Şi nu departe-am tăbărât De Plevna blestemată. În faţa noastră se-nălţa A Griviţei redută, Balaur crunt ce-ameninţa Cu gheara-i nevăzută. Dar şi noi încă o pândeam Cum se pândeşte-o fiară Şi tot chiteam şi ne gândeam Cum să ne cadă-n gheară? Din zori în zori şi turci şi noi Zvârleam în aer plumbii Cum zvârli grăunţi de păpuşoi Ca să hrăneşti porumbii. Şi tunuri sute bubuiau… Se clătina pământul! Şi mii de bombe vâjâiau Trecând în zbor ca vântul. Şedea ascuns turcu-n ocol Ca ursu-n vizunie. Pe când trăgeam noi tot în gol, El tot în carne vie… Ţinteş era dibaci tunar, Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, Ducând moartea cu ele. Dar într-o zi veni din fort Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş căzu mort, Îmbrăţişându-şi tunul. Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad Erau în sentinele. Fierbea văzduhul ca un iad De bombe, de şrapnele. În zori găsit-am pe-amândoi Tăiaţi de iatagane, Alăture c-un moviloi De leşuri musulmane. Sărmanii! bine s-au luptat Cu litfa cea păgână Şi chiar murind ei n-au lăsat Să cadă-arma din mână. Dar ce folos, ceaţa scădea! Ş-acuma rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea, Şi cu sergentul, şese!… Veni şi ziua de asalt, Cea zi de sânge udă! Părea tot omul mai înalt Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu, Ne zise-aste cuvinte: „Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu, Copii, tot înainte!” Făcând trei cruci, noi am răspuns: „Amin! şi Doamne-ajută!” Apoi la fugă am împuns Spre-a turcilor redută. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toţi cu mine! Şi cum la şanţuri alergau Cu scări şi cu faşine! Iată-ne-ajunşi!… încă un pas. „Ura!-nainte, ura!…” Dar mulţi rămân fără de glas. Le-nchide moartea gura! Reduta-n noi repede-un foc Cât nu-1 încape gândul. Un şir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rândul. Burcel în şant moare zdrobind O tidvă păgânească. Şoimu-n redan cade răcnind: „Moldova să trăiască!” Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Se zvârcolesc în sânge; Nici unul însă, dragi copii, Nici unul nu se plânge. Atunci viteazul căpitan, Cu-o largă brazdă-n frunte, Strigă voios: „Cine-i Curcan, Să fie şoim de munte!” Cu steagu-n mâini, el sprintenel Viu suie-o scară-naltă. Eu cu sergentul după el Sărim delaolaltă. Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum, Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm… iată-ne-acum Sus, sus, la parapete. „Allah! Allah!” turcii răcnesc, Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc Pe crâncena redută. Ura! măreţ se-naltă-n vânt Stindardul României! Noi însă zacem la pământ, Căzuţi pradă urgiei! Sergentul moare şuierând Pe turci în risipire, Iar căpitanul admirând Stindardu-n fâlfâire! Şi eu, când ochii am închis, Când mi-am luat osânda: „Ah! pot să mor de-acum, am zis A noastră e izbânda!” Apoi, când iarăşi m-am trezit Din noaptea cea amară, Colea pe răni eu am găsit „Virtutea militară”!… Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din piept, Iar să mă-ntorc la luptă, Căci nu-i mai scump nimică azi Pe lumea pământească Decât un nume de viteaz Şi moartea vitejească! Mirceşti, august 1877